All by myself

Tinem minte date de nastere ale familiei, prietenilor, numere de telefon ale celor apropiati, data aniversarii(aviz barbatilor, altfel, femeile tin minte si ziua cand ai mancat usturoi, ca nu te-a lasat sa o pupi) si pentru niste ‘nebuni’, cum alinta Bunix, date de competitie, concursuri, cand ai terminat o cursa grea, cand ai castigat, poate chiar si cand ai abandonat.

Pentru mine, in data de 30 iulie 2016 am cunoscut o noua versiune de a mea. Ce s-a intamplat? Am facut primul triatlon sprint singura. Initial, o prietena de-a mea participa la stafeta si mi-a spus sa ma inscriu si eu. Cum am momente de inconstienta-vitejie(cica asa sunt Sagetatorii) am zis: bine frate, hai sa ma inscriu.

No bun, trec saptamanile. Se amana concursul. M-am bucurat, am zis ca mai am timp sa ma mai pregatesc. La naiba, pana acum, imi iese perfect schema privind pregatirea cu carboloading.

Vine saptamana concursului. O alergare usoara de 5k, o bicicleala cu MTB-ul lui Roxy, sa ne imprietenim inainte de concurs, o ora de inot. Ma simteam pregatita, culmea! Joi seara am visat ca imi dadea unul niste bucati in lac de ma lesina si ma inecam, apoi, ca ma acrosa un pluton de cursieristi si intr-un final, daca as fi ajuns intreaga la alergare, clar lesinam pana sa ajung la finish. Mintea mea, mai ales in timpul noaptii, este o cutie a Pandorei. Mi-e si teama sa mai adorm cateodata, cine stie ce mai iese la suprafata.

Vineri seara, panica. De emotii am mancat o ciocolata intreaga. Si portia de paste de cand mi-am ridicat kitul de participare. Saru’ mana pentru masa!

Cica sa dorm. Am adunat 5 ore chinuite. Ma imbrac si dau sa plec. Bunix, trezita din somn, isi face cruce si-mi spune: ‘sa te intorci acasa’. Deja simteam ca plec pe front.

Ajung la Roxy, pun MTB-ul cu grija in masina si pornim spre Buftea. Eu, tacuta malc. Ii spun la un moment dat: am emotii, mi-e frica. Si ea: ‘e normal, e pentru prima oara cand faci ceva. Esti super tare, o sa-l termini. Am incredere in tine’.

Pai da ma, daca nu ai nicio emotie, inseamna ca nu e cu satisfactie la final. Drept urmare, m-am inviorat si abia asteptam sa ajung. Odata ajunse, pregatesc terenul de joaca. Pun bita pe rastel, pregatesc casca(saru’ mana Irina pentru ea), ochelarii cei ieftini din Lidl, ma descalti de adidasi, imi iau trusoul pentru inot si migrez pe o banca.

Mai intalnesc persoane cunoscute, atmosfera e animata, muzica bubuie. Ma uit la ceas, mai e putin pana la startul olimpic. Il vad pe Picco hotarat sa intre in apa, merg si eu, sa ma imprietenesc cu fitoplanctonul din lacul Buftea. Apa era numa’ buna, incep sa dau drumul la brate, initial, in bras, ca era aglomerat, apoi, pe intoarcere, trec la crawl, dupa ce ma asigurasem ca nu e nimeni in zona. Dupa doua brate, intra un enorias in mine de-mi da busola peste cap. Sa ne intelegem, data viitoare, fa-o la figurat, printr-o conversatie misto, la un smoothie, nu fizic, ca vreau sa concurez si eu azi.

Ies din apa si abia asteptam sa ma dezmortesc in cei 750m pe care ii aveam de parcurs. Se da startul pentru triatlonul olimpic, apoi, intram si noi in apa. Am vrut sa plec ultima, am inceput bras, sa am directia balizelor in fata, apoi, am alternat cu crawl, ma duceam usor si ma gandeam: Bai muiere, inoti in lac, ma. La triatlon, ma. Singura, ma. Hai ca e ceva de capu’ tau.

Ce nu mi-a placut: cum taiau enoriasii balizele, in loc sa le ocoleasca frumos si fair play. Cei care faceti asta, sigur taiati si benzile in trafic, nu semnalizati si tot voi sunteti tari in gura cand primiti cate un claxon daca va bagati ca un cur.

Pe intoarcere am dat mai tare, incepusem sa depasesc din ce in ce mai multi. Ajung inapoi pe uscat, imi trag niste izmene pe mine, imi pun adidasii, casca, iau bita si ii zic: hai sa te calaresc 20km. Ma simteam usor pierduta in spatiu, habar n-aveam traseul. Desi sunt mioapa, am ferit in ultimul moment o groapa atat de minunata, deja imi imaginam cum as fi zburat prin lanul de floarea soarelui.

Au fost 20km. Pentru unii, distanta asta e pistol cu apa. Pentru mine au fost super faini si am tras cat am putut. Simteam cum imi zvacnesc pulpele si intr-un moment de vitejie, am vrut sa ma tin de o cursierista. Si m-am tinut. La un moment dat am simtit cum imi paraie ceva si am lasat-o mai moale pentru ca voiam sa termin. Mi-am tinut promisiunea fata de bita, am calarit-o 20km, am tras cat am putut. 20km durerosi, da’ asa frumosi! Saru’ mana Roxy pentru MTB!

Ajung fericita in tranzitie. Beau un bidon cu apa, pentru ca, bineinteles ca nu mi-am luat cu mine. Si cica sa incep sa alerg. Era sa cad in cap. Mai incerc o data. Tot in cap era s-o iau. Hmm, ce naiba e cu mine? Apare Picco si imi spune: asta e tranzitia intre bicicleta si alergare. Caramizi. Eu ma panicasem. Nu intelegeam ce naiba se intampla cu picioarele mele! Nu le putem indrepta, indoi, nimic. Parca mergeam prin smoala. Cum voiam sa incep sa alerg, parca era cineva care imi actiona franele si era tendinta sa cad ca o scandura. Si am zis, e clar. Hai la pas. Si uite asa, suparata si frustrata am mers. Ma dureau muschii si isi faceau simtita prezenta mereu, prin intermediul unor crampe super zgomotoase.

Pe intoarcere trag de mine, trec prin dusul ala de langa biserica si continui pana la finish. O domnisoara draguta si zambitoare imi pune medalia de gat si apoi o iau pe Roxy in brate si plangeam de fericire ca am fost in stare sa fac asta.

Doamne, ce fericire!!! Cei care faceti asta, sunteti familiarizati cu satisfactia si fericirea. Eu o tot descopar. Nu m-a interesat timpul, nu m-au interesat alti concurenti, nu m-a interesat decat sa termin concursul pe picioarele mele, indiferent ca voi zace dupa aia.

Ce-a zis Bunix? Clasicul ‘maica, tu nu esti sanatoasa!’. Fructe, inghetata, antiinflamatoare, unguente, gheata, ma asteptau. Si patul facut. Ca am cazut ca secerata. Stie ca nu’s sanatoasa, da’ intr-un sens bun, zic eu. Si ma bombane si ma lasa sa-mi urmez nebuniile, stie ca oricum vin acasa mereu, pe picioarele mele.

Am fost eu cu mine. De la panica, la siguranta, teama, frustrare si satisfactie. Fiecare ne ducem bataliile, trairile, concursurile, orice. Ma bucur sa-mi cunosc o versiune care nu se lasa, care asa cum poate acum, termina orice isi propune si stie ce are de imbunatatit. Oho, cat mai e de munca! Da’ e cea mai frumoasa munca.

Si e si mai ferice de cel/cea care are cu cine sa impartaseasca satisfactia si bucuria la final.

Felicitari organizatorilor, voluntarilor, participantilor. M-am simtit bine, ca acasa.

Multumesc! Va stiti si va stiu.

13686532_1158737644147978_6045420032367591608_n

 

 

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s